Despre scenă

Artema și Cătălin pleacă la Roma, într-o escapadă spontană care, pentru ei, începe cu tachinări, ironie și mici negocieri. Dar încă dinainte de îmbarcare, ceva se schimbă: întrebări nepotrivite, priviri insistente și o senzație care nu-i mai lasă să respire normal. În aeroport, aparițiile se repetă, iar „întâmplările” încep să aibă o logică periculoasă — până când devine clar că întoarcerea nu mai este posibilă.

–

– În ce parcare lăsăm mașina? întrebă Artema.
– Cea de lângă aeroport.
– Fac rezervare.
– De ce? Mergem direct, ajungem în cinci minute. Eu așa fac de fiecare dată.
– Ca să fim eficienți, unu la mână. Doi, este mai ieftin dacă faci rezervare pe site.
– Mă gândesc că ne permitem zece lei în plus, zâmbi Cătălin.
– De permis, ne permitem, dar vrem? Așa o să faci și atunci când îți cer bugete de dezvoltare? O să arunci cu banii în stânga și-n dreapta fără număr sau o să-mi ceri să aleg cel mai bun raport preț-calitate?
– Ai dreptate, spuse bărbatul. Poți face rezervarea, atunci.
– O, Pașă, cât de darnic ești că-mi dai voie! râse Artema.
Scoase mobilul și deschise Maps, căutând numele parcării. Intră pe site-ul lor, selectă data și ora la care vor ajunge, estimând-o pe cea la care se vor întoarce. Achită cu cardul ei și apăsă butonul power.
– Gata!
– Gata, ce?
– Avem rezervare.
– Cât trebuie să plătim? întrebă Cătălin.
– Nimic, am achitat eu.
– Să nu mai faci asta!
S-a răstit cumva la mine?
– Bărbații plătesc întotdeauna, modulă el vocalele când realiză că fusese prea aspru.
– O să rețin acest lucru. Am un magazin preferat în Roma.
Respiră adânc.
– De bijuterii.
Continuă netulburată.
– Cu diamante.
El își mută privirea de la drum și îi baleie chipul.
– Asta se încadrează la acel orice pe care mi-l poți cere?
– Se poate încadra, rânji Artema. Încă nu m-am hotărât.
– Mai ai timp!
Cătălin se opri în dreptul gheretei paznicului.
– Bună ziua, avem rezervare online.
– O puteți lăsa pe doamna cu bagajele. După ce găsiți un loc liber, vă întoarceți.
– Până aici am plătit, am înțeles, spuse Artema.
Coborî, deschise portiera din spate și luă sacoșele, apoi o închise.
– Vin imediat! strigă Cătălin. Să nu fugi!
Ești obsedat că fug. Unde naiba să fug?
Băgă brațul drept prin mânerele pungilor și le atârnă de încheietură. Locul de fumat era lângă singura clădire din zonă și se duse într-acolo. Scoase bricheta și o țigară. Încercă s-o aprindă, dar piatra scăpără în gol. Scutură brațul de câteva ori, sperând să prindă niște gaz, și încercă din nou. Același rezultat.
– Vă ajut? auzi o voce masculină.
Se întoarse. Un bărbat îmbrăcat în negru se uita la ea. Întinse mâinile cu palmele făcute căuș.
– Mulțumesc, da.
Pronunțase cuvintele cu dificultate. O speriase îngrozitor, dar nu voia să-i fie vizibilă neliniștea. Ar fi fost nepoliticos. Omul încerca doar s-o scoată din impas. Se aplecă strângând țigara între buze și privirea îi alunecă peste pantalonii cazoni, oprindu-se la bocancii în care erau prinși. Artema se întrebă de ce ai alege o ținută atât de aspră când pleci undeva.
– La ce oră aveți avionul?
Femeia ridică o sprânceană. Intuiția îi șopti că era mai bine să mintă.
– Habar n-am! râse scurt. Iubitul meu îmi face o surpriză. Nici măcar nu știu unde mergem!
– Oare aveți…?
– Iată-l că vine! Mulțumesc pentru foc! strigă în timp ce alergă spre Cătălin.
– O să spui că sunt nebună…
– Probabil ultimul lucru pe care l-aș gândi despre tine, comentă el cu un zâmbet jucăuș.
Îi percepu starea de agitație și se uită pe deasupra părului ei.
– S-a întâmplat ceva? Te-a deranjat ăla cu ceva?
– Nu, nu, mi-a oferit un foc. Bricheta mea nu mai are gaz. Doar că m-a întrebat la ce oră avem avionul.
– I-ai spus?
– Am mințit că nu știu. Am avut o senzație stranie. Și ăsta e îmbrăcat tot în negru.
– E o non-culoare preferată de mulți, zâmbi Cătălin.
– Nu știu… a fost aiurea. Mie nu-mi plac coincidențele.
Bărbatul îi luă sacoșele de pe braț, apucând-o de umărul drept.
– Dacă vrei să știi, nici mie. Dar poate fi pur și simplu o întâmplare aiurea, cum ai spus.
– Hai să mergem, te rog!
Se întoarseră spre locul de fumat, uitându-se după străin. Nu mai era. Artemei îi reveni starea de neliniște, însă atenția îi fu distrasă de apariția șoferului care trebuia să-i ducă la aeroport.
– Numărul rezervării, vă rog.
– Imediat. Am făcut-o cu cinci minute în urmă.
– Aaa, este ok. Doamna Vlad, da?
– Da, eu sunt.
Șoferul îi privi pe amândoi, deschise ușa de pe laterala microbuzului și se sui la volan. Ei se urcară pe rândul din mijloc, iar Cătălin trase ușa după el.
– Artema Vlad? șopti el. Ce drăguț… Până și numele tău sună a femeie hotărâtă, sigură pe ea.
– Da, domnule Pavel, aveți dreptate. Al dumneavoastră a ce sună?
– Denotă un tip carismatic, cu o personalitate încântătoare, deștept și puternic.
– Ai uitat să zici modest, râse Artema.
– Ce înseamnă cuvântul ăsta? îi completă Cătălin veselia. Că eu nu l-am auzit până acum. Nu mi-e în vocabular.
Microbuzul începu să ruleze printre mașini, foarte aproape de un gard, apoi dădu în strada care ducea la terminalul Plecări. Forfota îi reaminti Artemei când fusese ultima oară cu avionul. Ah, Veneția, de Revelion! O vacanță spontană, decisă pe 29 decembrie, după ce aflase că fostul ei soț se răzgândise și o anunțase că îi ține pe copii și de Anul Nou, cu toate că inițial trebuiau să se întoarcă pe 30. În seara aia pusese degetul pe hartă, cumpărase bilete către Veneția pentru a doua zi și cazare lângă stația de tren Mestre, la zece minute de centru. Când a ieșit din gară și a văzut gondole și apă în loc de străzi și mașini, i-au dat lacrimile. Una dintre cele mai puternice senzații pe care le avusese vreodată.
– La întoarcere, mă sunați de aici. Veniți tot la Plecări.
Opri pe un loc rezervat din fața aeroportului și îi întinse o carte de vizită lui Cătălin.
– Ok, vă mulțumim, spuse, coborând primul.
Îi întinse mâna Artemei, iar ea remarcă gestul galant.
– Mulțumesc!
Vru să și-o retragă după ce ajunse pe asfalt, dar bărbatul o trase după el, să traverseze pe trecerea de pietoni. Se lăsă condusă înăuntru, căutând pe tabelă ora de plecare pentru a vedea care sunt ghișeele de check-in.
– 34-38, ziseră amândoi.
Artema se uită la Cătălin în momentul în care el întoarse capul spre ea. Izbucniră în râs și el o strânse de mână. Traversară grăbiți terminalul și se așezară la coadă.
– Ce ai? îl întrebă Artema.
– Ce-ți veni? N-am nimic, zâmbi cu buzele lipite.
– Îmi vine o energie dinspre tine și nu știu ce e.
– Poate sunt emoționat?
– Poate, da.
Tăcu preț de câteva secunde.
– De ce ai fi?
– Ai senzația că plec în fiecare zi cu o femeie frumoasă la Roma?
– Da?
– Povești! Este prima oară când fac o nebunie de genul ăsta. Ai buletinul, da?
Cătălin își trecu mâna peste ceafă, voind să îndepărteze senzația ciudată care-l urmărea. Scană zona largă din fața ghișeelor. Oameni grăbiți, familii obosite, cozi lungi. Nimic neobișnuit. I se păru că un bărbat se uita insistent în direcția lor, dar era la mai bine de cincizeci de metri de ei ca să poată fi sigur.
– Da, îl am, spuse Artema.
El își luă ochii de la mulțime, zâmbindu-i.
– Bună ziua! Aveți bagaje la cală?
Tânăra avea un ten ca de ceară și un machiaj ostentativ. Buzele roșii ca soarele la amurg contrastau cu sacoul negru, dar se potriveau cu eșarfa care îi atârna pe piept.
– Nu avem, mulțumim, răspunse Artema, punând actul de identitate pe blat.
– Uitați-l și pe-al meu! Am dori să stăm alături, fără extra charge.
– Nu este posibil. Dacă doriți, vă costă treizeci de Euro.
– Ah, ți-ai pierdut farmecul! îl lovi Artema cu cotul în stomac.
– Dorim, da, o ignoră Cătălin. Achit cu cardul.
Două minute mai târziu, primiră biletele și se îndreptară spre controlul de securitate. Aici, doar cinci persoane așteptau la rând. Scanară pe rând codurile QR de pe bilete și intrară în serpentina ce ducea către benzi. Cătălin ridică privirea exact în clipa în care un bărbat în jachetă neagră întoarse capul, prefăcându-se interesat de conversația dintre o mamă și copilul ei.
Artema puse ghiozdanul într-o cutie gri, așezând alături telefonul și biletul. Își scoase, pe rând, cele trei inele din argint, ceasul de la mâna stângă, două lanțuri și bricheta pe care uitase s-o arunce la coș.
Cătălin așeză sacoșele de cumpărături într-o altă tavă, făcu același lucru și cu mobilul, urmă ceasul, cureaua, iar la final scoase din buzunare niște monezi și biletul de avion. Trase geaca Artemei, punând-o peste a lui în a treia tavă.
Trecură prin poarta cu câmp electromagnetic fără ca aceasta să scoată sunete de avertizare. Artema strânse bijuteriile în pumn cu gândul să se retragă într-o zonă liniștită și-și aranjă bretelele ghiozdanului pe umeri.
– Aduc eu gecile și plasele, îi spuse Cătălin.
– Ok, merci! Mă duc acolo să-mi pun astea, arătă ea o masă înaltă.
Un inel cu piatră neagră ajunse pe inelarul de la mâna dreaptă. Îl primise de la mama ei, cu mulți ani în urmă. Pe al doilea, care avea un model complicat indian, și-l cumpărase dintr-un magazin obscur de pe Lipscani. Pe al treilea știa exact când și-l făcuse întâmplător cadou. Dragobetele din 2012.
Văzu cu coada ochiului cum apare cineva în stânga ei. Alese lanțul de care atârna un pandantiv cu Nefertiti.
– Ce medalion frumos!
Auzise vocea răgușită, știa că ei i se adresase necunoscutul, dar nu-l băgă în seamă.
– Strașnică femeie a fost Cleopatra!
– E Nefertiti, de fapt, pronunță mai înțepat decât planificase. Chiar dacă bustul ei este recognoscibil, la coroana alungită și elegantă ar trebui să vă uitați. Așa vă dați seama că nu este Cleopatra.
Își prinse lanțul la spate, apoi răsuci corpul spre interlocutor. Un frison de teamă i se strecură pe coloana vertebrală, înfigându-i-se în cervicală. Nu semăna cu bărbatul din parcare, acesta avea fața ascuțită și ochii mici, de nevăstuică, dar vestimentația era trasă la copiator: toată neagră, cu pantalonii prinși în bocanci militari, negri și ei.
Eu și gura mea mare cât China! Cine naiba mă tot pune să vorbesc?
– Am înțeles, mulțumesc pentru clarificare.
Artema se uită după Cătălin și, când îi prinse privirea, ridică mâna spre el.
– Iubirea mea, hai mai repede, te rog!
Cătălin auzise accentul pe primele două cuvinte, întrebându-se ce a apucat-o pe Artema să-l strige așa. Dar îl observă imediat pe bărbatul de lângă ea și intră rapid în joc.
– Da, dragostea mea, aici sunt. E totul bine?
Îi puse o mână pe mijloc și o sărută pe obraz.
– Da, discutam despre reginele Egiptului.
– Hm, interesant subiect, spuse Cătălin, uitându-se la necunoscut.
Acesta zâmbi, însă ochii îi rămaseră reci și inexpresivi.
– Știi că nu reușesc cu încuietoarea asta! Mă ajuți, te rog?
Artema îi întinse cel de-al doilea lanț lui Cătălin astfel încât pandantivul cu labirint să fie așezat bine. Străinul se uită rapid la obiectele pe care Artema le pusese pe masă.
– Ei bine, s-aveți un zbor plăcut! spuse și se prelinse prin spatele lor.
– Mulțumim, îngăimă Artema.
– Cine naiba a inventat cheițele astea? întrebă Cătălin retoric.
Alesese special o tonalitate înaltă, apoi îi șopti Artemei:
– Nu știu ce se întâmplă, dar nu ești nebună, cel mult suntem amândoi. Pare că suntem urmăriți și nu înțeleg de ce.
– E un moment bun să-mi spui ce e cu tine, zise Artema. Cine ești cu adevărat. Ai omorât pe cineva?
– Ete, p…! N-am omorât pe nimeni!
– Ai furat ceva, vreun tezaur, vreun tablou faimos? continuă femeia fără să bage în seamă înjurătura lui.
– Nu, sunt cine ți-am spus că sunt! despică el aerul cu mâna. Dacă într-adevăr ăștia ne urmăresc, că pare că sunt mai mulți, sigur mă confundă cu acel Cristi. Sau cu oricine altcineva. Ce naiba? E absurd!
– Dar cu mine ce au?
– Iubirea mea, o imită Cătălin, aplecându-se spre urechea ei, tu ești cu mine. Ești la fel de importantă, după cum vezi.
– E posibil să ne înșelăm amândoi? îl chestionă Artema, ignorând senzația pe care i-o dăduse respirația lui pe gât. Să fie niște coincidențe tâmpite?
– Orice e posibil. Dacă mă întrebai — nu acum șase luni sau o lună, acum două ore — dacă mi se pare plauzibil să fiu urmărit de niște army men, ți-aș fi zis că ești un pic nebună.
– Aha! declamă femeia triumfătoare.
– Bine, ți-aș fi zis-o drăguț, cât să nu fiu nesimțit, dar tot nebună te făceam. Clar!
– Poate e doar paranoia…
– Sau poate cineva chiar vrea să știe exact unde mergem, o completă Cătălin. Iar asta nu-mi place deloc.
– Ai reușit să prinzi lanțul? Ca să mergem?
– Da, haide!
Cătălin se uită pe monitorul din fața lor.
– Poarta 27.
Intrară pe un culoar lung, plin de reclame la companii de telefonie mobilă și agenții de turism. Prin geamurile rotunde ca niște hublouri intrau raze de soare care le luminau pașii.
Tăcură, amândoi meditând asupra bărbaților care le tot apăreau în drum. Artema se gândea că viața bătea filmul și aparenta confuzie îi aruncase într-un joc cu iz cinematografic, iar Cătălin era mai îngrijorat decât lăsa să se vadă. Îi trecu prin minte s-o întrebe pe Cornelia dacă el avea datorii pe la vreun clan mafiot. Își reveni rapid. Nu avea rost s-o sperie și pe ea cu ceva ce ar părea o glumă, dar pentru un nas fin ca al femeii care îi era alături de peste cincisprezece ani ar însemna un pericol iminent.
Îi scrise în schimb să pregătească un contract pentru colaborarea cu Artema și cărți de vizită pe numele ei. Răspunsul direct îi aduse un zâmbet pe buze: Era cazul să angajezi pe cineva care să te convingă să-ți trăiești viața, plecând în mijlocul săptămânii în Italia.

SFÂRȘIT

Fragmentul de față face parte dintr-o lucrare de ficțiune. Personajele, evenimentele și dialogurile sunt creionate din imaginația autorului și nu sunt reale. Orice asemănare cu evenimente actuale sau persoane, în viață sau nu, este accidentală sau fictivă. Dreptul scriitoarei Silvia Buzori de a fi identificată ca autor al acestui manuscris este reglementat de Legea nr. 8/1996 (cu modificările și completările ulterioare) privind dreptul de autor și drepturile conexe (actualizată în 2015). Toate drepturile sunt rezervate.
Fragmentul este oferit cu titlu gratuit pentru cititorii site-ului www.silviabuzori.com. Nicio parte a acestuia nu poate fi reprodusă, copiată, transmisă sau distribuită fără acordul prealabil al autoarei Silvia Buzori. Cererile pentru publicarea acestui fragment, în format e-book sau tipărit, trebuie trimise pe adresa de email.